Scurt rezumat Voi încerca să creionez un scurt rezumat care poate fi de folos cititorului precizând principalele argumente ale lucrării și concluziile la care am ajuns, omiţând însă mai multe aspecte particulare şi de detaliu...
moreScurt rezumat
Voi încerca să creionez un scurt rezumat care poate fi de folos cititorului precizând principalele argumente ale lucrării și concluziile la care am ajuns, omiţând însă mai multe aspecte particulare şi de detaliu rezultate din raportarea critică la exegeza kantiană sau chiar la unele teme kantiene secundare scopului considerat.
În această lucrare mi-am propus o evaluare a argumentelor transcendentale ale Criticii raţiunii pure din perspectiva analizelor contemporane discutate în Kant-Forschung. În primul capitol am prezentat diferite interpretări aduse acestui tip de argument. Dintre acestea, două se remarcă cu precădere. Pe de o parte, Körner şi Strawson aduc o critică formală ce priveşte structura argumentului, iar de cealaltă parte Baum identifică speciile argumentului transcendental, anume: expuneri, deducţii şi dovezi. În lumina acestor consideraţii, m-am referit în capitolele următoare la expunerile intuiţiilor, deducţia categoriilor şi dovezile principiilor intelectului pur, sub condiţia criticii formale adusă de cei doi exegeţi menţionaţi. Am avut în vedere argumentul transcendental atât din perspectiva structurii sale formale cât şi din perspectiva conţinutului şi domeniului său specific
Atât Körner cât şi Strawson consideră nevalid argumentul transcendental, ceea ce nu aşează Critica raţiunii pure într-o poziţie prea favorabilă. Temeiul adus este strict formal. Dacă se pleacă de la condiţionat şi se deduce condiţia sa, nu avem nici o garanţie că acea condiţie este necesară, ea poate fi doar suficientă. Pentru a fi necesară trebuie dovedit şi faptul că nu există alte condiţii care să implice condiţionatul. Necesitatea concluziilor este de primă importanţă în deducţia categoriilor, întrucât ceea ce se stabileşte este realitatea obiectivă a unor concepte. Celelalte două tipuri de argumente transcendentale le-am interpretat în mod diferit, astfel încât această critică formală nu li se aplică. Le voi prezenta pe rând.
Primul tip de argumentare transcendentală, în ordinea Criticii raţiunii pure este expunerea intuiţiilor. În această privinţă am argumentat, contrar direcţiilor de interpretare clasice, că Estetica transcendentală aduce argumente aparent circulare, dar valide. Interpretările pe această temă pot fi grupate în două categorii: pozitive, care încearcă diferite reconstrucţii ale argumentelor aşa încât ele să nu fie circulare, sau negative, care subliniază caracterul circular şi conchid asupra inutilităţii lor. Consider că interpretarea conceptului de spaţiu, ca un tip anume de concept, ce are drept conţinut şi obiect unic – intuiţia spaţială, permite aprecierea argumentelor drept clarificări ale notelor acestui concept. Această interpretare evită problemele cu care se confruntă exegeza tradiţională. Clarificările conceptelor nu fac altceva decât să expună notele sale. Ceea ce face ca argumentarea să pară circulară este confuzia dintre obiect şi conţinutul conceptului. Conceptul de spaţiu este a priori pentru că intuiţia de spaţiu este a priori, dar această intuiţie este de fapt obiectul conceptului, astfel că, o clarificare a conceptului de spaţiu este totuna cu o prezentare a notelor intuiţiei. Acelaşi este şi cazul conceptului de timp. Aceste argumente nu pot fi judecăţi sintetice, deci judecăţi care să fie temeiuri ale caracteristicilor acestor concepte, pentru că aceasta ar însemna ca ele să spună mai mult decât conţine subiectul, adică ar trebui să afirme despre intuiţie mai mult decât se ştie despre ea, ceea ce este absurd. Această interpretare a conceptului de spaţiu şi a argumentării Esteticii transcendentale evită obiecţiile aduse de Körner şi Strawson.
Al doilea tip de argumentare transcendentală este deducţia. Acest termen e folosit de Kant într-o manieră diferită de ceea ce se înţelege astăzi prin „deducţie”. Scopul şi strategia deducţiei transcendentale a categoriilor a generat multe controverse, ce pornesc de la paragraful 21 al Ediţiei B, numit de Viorel Colţescu „paragraful cezurii”. În tradiţia exegetică se pot identifica două direcţii. Prima interpretare, oferită de Adickes – Paton consideră că paragrafele §§15 – 20 încheie deducţia validităţii obiective a categoriilor, iar paragrafele §§22 – 26 demonstrează condiţiile subiective ale aplicării categoriilor. A doua interpretare, oferită de Erdmann şi De Vleeschauwer consideră că până la paragraful §20 se demonstrează validitatea obiectivă a categoriilor „plecând de sus”, adică de la intelect, iar în paragrafele ultime se argumentează „plecând de jos”, adică de la sensibilitate. Aceste interpretări se confruntă cu numeroase probleme, dintre care pot fi menţionate două. Mai întâi, paragraful §21 anunţă explicit că prima parte este doar începutul deducţiei, apoi, argumentarea părţii secunde pornind „de jos”, adică de la senzaţie, nu îşi găseşte corespondenţa în textul Criticii. În capitolul al treilea am argumentat, pornind de la textul Criticii, că diferenţa dintre cele două părţi ale deducţiei este dată de semnificaţia diferită atribuită aprehensiunii. Astfel, întreaga argumentare anterioară paragrafului §21 constă în raportarea categoriilor la o conştiinţă empirică, indiferent de maniera în care este dată această aprehensiune, făcând deci abstracţie de modul în care diversul este dat[1]. În partea a doua se argumentează valabilitatea categoriilor cu privire la intuiţiile sensibile, adică raportate la o aprehensiune intuitivă sensibilă, spaţio-temporală. Raportarea categoriilor la intuiţia sensibilă este necesară pentru a le înfăţişa drept condiţii ale experienţei. Fără această argumentare, fiind doar condiţii ale unificării unui divers în genere, ele au valabilitate obiectivă, dar nu rezultă de aici că pot avea şi realitate obiectivă, cu alte cuvinte, nu rezultă că sunt constitutive unui obiect spaţio-temporal, adică unui lucru. Revenind la critica formală a argumentului transcendental, categoriile devin condiţii de posibilitate, adică surse necesare ale cunoaşterii, în măsura în care nu există alternative de a constitui cunoştinţe. Universul de discurs avut în vedere de Kant este dat de distincţia intelectului discursiv de cel intuitiv. Prin eliminarea posibilităţii celui din urmă, care presupune crearea obiectului simultan conceperii sale, categoriile rămân singura posibilitate de a ridica o judecată la nivelul de cunoştinţă, de unde rezultă şi necesitatea lor.
O particularitate aparte prezintă dovezile intelectului pur. Ele nu fac decât să exemplifice şi să explice funcţionarea principiilor. Principiile intelectului pur nu au nevoie de o legitimare, adică de o deducţie transcendentală cum a fost cazul categoriilor, deoarece valabilitatea lor obiectivă şi adevărul lor rezultă din modul în care au fost deduse. Prin reflecţia asupra aplicării categoriilor la intuiţii, schemele transcendentale oferă premisele aflări principiilor, astfel încât, chiar dacă dovezile ce însoţesc principiile nu sunt convingătoare, judecăţile respective nu pierd nimic. Aceste principii sunt judecăţi absolut a priori, căci rezultă din forme care sunt la rândul lor a priori. Din această perspectivă, critica formală a argumentului transcendental nu atinge principiile intelectului pur. Se pot aduce însă obiecţii privind conţinutul acestor principii. Astfel, am încercat reconstruirea dovezii anticipaţiilor percepţiei prin identificarea gradului realului în obiectul transcendental, şi nu în senzaţie, pentru a evita în acest fel caracterul psihologic şi, deci, empiric, al formulării principiului.
Un alt principiu, care a generat multe interpretări este cel al cauzalităţii. L-am interpretat ca pe un principiu a priori universal, care condiţionează orice lege empirică, dar pe care nu o poate deduce în întregime. Cu alte cuvinte, pentru a spune că „orice lucru mecanic degajă căldură” trebuie ca principiul „orice schimbare să aibă o cauză” să fie adevărat şi să stea la baza acestuia, dar cunoscând numai principiul cauzalităţii nu se poate deriva nimic despre vreo legătură empirică. Este nevoie de „un semn al experienţei” pentru acest lucru, cum se exprimă Kant.
În încheiere, pot spune că argumentarea transcendentală, deşi întâmpină dificultăţi, poate fi susţinută, însă fiecare argument în parte trebuie considerat într-un context mai amplu, corelat cu celelalte elemente ale discursului kantian.
[1] „eu trebuie să fac abstracţie de modul cum este dat diversul pentru o intuiţie empirică”, [B144]