Books by Gabriel Bulancea
Editura Artes, Iași, 2011
Polifonia şi polisemia crochiului estetic
Sintagma crochiu, printre multiplele sale definiţii,... more Polifonia şi polisemia crochiului estetic
Sintagma crochiu, printre multiplele sale definiţii, figurează mai întâi ca desen rapid care indică în câteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect, ale unui peisaj etc; schiţă. De regulă, nu i se adaugă trăsătura semnificativă a primordialităţii: de a creiona dintr-una, dintr-o singură linie, dintr-o singură mişcare obiectul, fiinţa sau de a reflecta dintr-un prim gând ideea evidenţiată.
Or, crochiurile estetice ale Domnului Bulancea sunt caracterizate tocmai prin sugerarea întregului ansamblu al fenomenului ideatic oferit cititorului într-un prim şi originar moment al zămislirii de a deveni într-o esenţă.
Cele aproximativ 40 de crochiuri – ca adevărate eseuri – se bazează fiecare pe câte o reflexie ideogramică asupra motivului în dezbatere, scoţând în relief fie importanţa lui sine die, fie coexistenţa sa relaţională cu alte gânduri, alte fenomene mai apropiate sau mai îndepărtate, mai consonante sau mai disonante cu el însuşi.
Sunt grăitoare promptitudinile imaginare plasticizante şi cugetările revelatorii – precum Blaga îşi caracteriza metaforele poetice – în şi prin care autorul prestabileşte pentru cititor pista reflexivă a gândirilor pe mai departe lecturate aici.
Ideogramele rânduite într-o suită de secţiuni transversale decupate asociativ din istoria muzicii şi din istoria artelor plastice, formând şirul unei evoluţii imaginare, sunt concretizate aici sub forma unor teze, câteodată, antiteze cu care cititorul poate fi de acord ori nu, dar în ambele cazuri este îndemnat indubitabil să mediteze asupra conţinutului lor în liniştea sau în larma cotidianului înconjurător, regândindu-le.
Unele dintre „creioanele” sale, ca să-l parafrazăm pe Arghezi, oferă în miniatură grandoarea unei întregi epoci, cum ar fi goticul sau epoca romantismului, apelând direct la fantezia cititorului. „Arta gotică – scrie – este expresia ispitei înălţimilor. Sentimentul sacrului, al prezenţei infinite, îşi găseşte formă palpabilă în arta gotică. Ascensionalitatea privirii se pierde în indefinit” - şi ne îndeamnă o asociere muzicală rememorând evenimentul estetic produs de audierea piesei Arcade de Aurel Stroe. Similară este în profunzime şi caracterizarea veacului romantic: „Învolburat şi plin de ameninţătoare umbre, asemenea unui castel bântuit de fantomele trecutului, se ridică în coasta timpului precum amintirea unei nopţi de valpurgii, înneguratul secol al XIX-lea.” În rest, apelare directă la interacţiune de parteneriat cu cititorul.
Uneori tezele şi antitezele propuse de autor suscită surprize, chiar alternative contrare apărute în zona unor paradigme care, precum F. de Saussure arăta, acţionează chiar în absenţa lor asupra noastră, implicit asupra textului cu care dialogăm. Reflexiile sale despre impresionism evidenţiază mai întâi că „impresionismul promovează filosofia clipei sau, mai bine spus, a clipelor. Fiecare moment aduce cu sine dulceaţa unei anumite stări”. Iar cu câteva rânduri mai jos, referindu-se la pictorul impresionist se afirmă că acesta „negând implicarea afectivă şi profunzimea psihologică, neagă de fapt însăşi natura umană şi refuză să creadă în perfectibilitatea morală a sufletului”. Noi ne aducem aminte în schimb de Monet care, la patul muribund al mult iubitei sale soţii, este în stare să realizeze nu mai puţin de opt crochiuri… Fapt care a stârnit indignarea acelora din jur. Or, bietul pictor nu a făcut altceva decât să promoveze adevărul ideii citate mai sus despre filosofia clipei păstrând prin desenele sale pentru veci ultimele clipe ale fiinţei partenere de viaţă. În virtutea acestui episod, acord însemnătate de mare valoare minunatului gen crochiu, gen în şi prin care excelează şi prezentul volum.
Autorul crochiurilor întrebuinţează cu predilecţie tratarea interferentă a valorilor estetice cu cele ale altor câmpuri socio-umane. Întâlnim îngemănarea edificatoare a valorilor estetice cu cele sacre, morale şi, nu în ultima instanţă, cele educative.
Investigaţiile educaţionale se caracterizează prin lupta împotriva kitsch-ului, în combaterea manelismului, care, similar oricărui succedaneu sau surogat, te satură doar cu iluzia frumosului autentic, ştirbind dramatic bunăcuviinţa şi gustul estetic, mai ales în vârsta fragedă şi uşor manipulabilă a tineretului. Aidoma unui semnal de alarmă se compară manelele de azi cu cele de ieri, în care ni se arată că „legătura cu fosta manea este extrem de firavă. Conţinutul erotic evoluează deseori către trivial şi obscen, inspiraţia nefiind capabilă să depăşească un anumit cadru tematic precum: banii, femeile, duşmanii, maşinile, fără să mai vorbim de inexistenţa rafinamentului poetic sau a cadrului stilistic. Acompaniamentul sumar a fost înlocuit de orchestrele mai mari, aşa-numitele tarafuri.” Iată şi efectul manelistic: „Majoritatea copiilor noştri au ca primă formă de educaţie muzicală maneaua. Repertoriul lor este extrem de divers şi au un talent remarcabil în a reda toate acele melisme caracteristice manelei.”
De multe ori analizele sale sunt relaţionale şi apar într-un mod teleghidat. Spre exemplu, reluarea muzicală a tristei iubiri dintre Francisca da Rimmini şi Paolo Malatesta povestită de Dante în celebrul cânt al V-lea din Inferno – amore, amore, amore – este urmărită nu numai la Franz Liszt în Simfonia Dante (1857), P.I.Ceaikovski în fantezia simfonică Francesca da Rimmini (1876), Serghei Rahmaninov în opera Francesca da Rimmini (1906), dar şi în metmorfoza lor tematică. „Subiectul transmigrează – scrie autorul – sub forma unor legende noi cum ar fi Pelléas şi Mélisande, fertilizând imaginaţia altor compozitori precum: Debussy, Schönberg, Sibelius”.
Una dintre temele îndrăgite reprezintă creaţia atitudinală a lui Beethoven. Căutarea perseverentă a răspunsului asupra întrebării Muss es sein? (Trebuie să fie?) de la începutul ultimei părţi din cvartetul op.135, se leagă organic cu reflexiile autorului asupra interiorităţii spirituale a compozitorului. Beethoven în conştiinţa sa filosofică „îşi dă seama că fiinţa lui ia naştere tocmai din această confruntare cu sentimentul îndoielii. Raţiunea lui admite paradoxul lui „te-am găsit, Doamne, ajută-mă să te caut.” Eliberat de constrângerile acestui motiv, fiinţa lui se lasă invadată de lumina credinţei care pune definitiv stăpânire pe cugetul lui”. Să adăugăm dictonul apodictic beethovenian, ceea ce l-a urmărit de la Testamentul din Heilligenstadt şi până la programatismul sacru al ultimelor cvartete: per aspera ad astra. Şi, tot de investigaţiile destinului beethovenian, se leagă şi profunda observaţie – drept corolar al confruntărilor de idei şi de sentimente al prezentului volum – juxtapunerea ultimelor capodopere, Simfonia a IX-a şi celebra Missa Solemnis. Ele, prin complementaritatea lor tonală – re minor versus Re major – simbolizează marea unire a fiinţei umane cu spiritualitea universului, aidoma forţelor feminine şi masculine din alegoria tainicului desen al sfericului oriental Jing-Jang. În concluzie, ele sunt lucrări monumentale care „prin viziunea pe care o propun asupra celor două genuri abordate, sunt marcate de ştergerea graniţelor dintre ele. Genul simfonic se revarsă în cel vocal precum cel vocal în simfonic. Aceeaşi barieră dintre sacru şi profan dispare întrucât sentimentul laic al înfrăţirii dintre oameni capătă proporţii eshatologice, la fel cum credinţa exprimată în relaţia cu Dumnezeu se întâlneşte cu natura umană marcată de experienţa îndoielii şi a păcatului”.
În speranţa că nu am diminuat prea mult curiozitatea cititorului cu intervenţiile noastre de mai sus, îl avertizăm în final că Domnia lui ţine în mână un volum de splendide crochiuri care prin puterea retorică a oximoronului – şi într-o picătură de apă poate fi prezentă marea – îi oferă o lectură pe cât de captivantă pentru citit pe atât de bogată pentru reflexie cu sensurile sale stratificate într-o polifonie şi polisemie care, cu siguranţă, vor procura experienţe estetice dintre cele mai promiţătoare.
Budapesta, 1 februarie 2011
Prof. Univ. Dr. Ştefan Angi
Uploads
Books by Gabriel Bulancea
Sintagma crochiu, printre multiplele sale definiţii, figurează mai întâi ca desen rapid care indică în câteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect, ale unui peisaj etc; schiţă. De regulă, nu i se adaugă trăsătura semnificativă a primordialităţii: de a creiona dintr-una, dintr-o singură linie, dintr-o singură mişcare obiectul, fiinţa sau de a reflecta dintr-un prim gând ideea evidenţiată.
Or, crochiurile estetice ale Domnului Bulancea sunt caracterizate tocmai prin sugerarea întregului ansamblu al fenomenului ideatic oferit cititorului într-un prim şi originar moment al zămislirii de a deveni într-o esenţă.
Cele aproximativ 40 de crochiuri – ca adevărate eseuri – se bazează fiecare pe câte o reflexie ideogramică asupra motivului în dezbatere, scoţând în relief fie importanţa lui sine die, fie coexistenţa sa relaţională cu alte gânduri, alte fenomene mai apropiate sau mai îndepărtate, mai consonante sau mai disonante cu el însuşi.
Sunt grăitoare promptitudinile imaginare plasticizante şi cugetările revelatorii – precum Blaga îşi caracteriza metaforele poetice – în şi prin care autorul prestabileşte pentru cititor pista reflexivă a gândirilor pe mai departe lecturate aici.
Ideogramele rânduite într-o suită de secţiuni transversale decupate asociativ din istoria muzicii şi din istoria artelor plastice, formând şirul unei evoluţii imaginare, sunt concretizate aici sub forma unor teze, câteodată, antiteze cu care cititorul poate fi de acord ori nu, dar în ambele cazuri este îndemnat indubitabil să mediteze asupra conţinutului lor în liniştea sau în larma cotidianului înconjurător, regândindu-le.
Unele dintre „creioanele” sale, ca să-l parafrazăm pe Arghezi, oferă în miniatură grandoarea unei întregi epoci, cum ar fi goticul sau epoca romantismului, apelând direct la fantezia cititorului. „Arta gotică – scrie – este expresia ispitei înălţimilor. Sentimentul sacrului, al prezenţei infinite, îşi găseşte formă palpabilă în arta gotică. Ascensionalitatea privirii se pierde în indefinit” - şi ne îndeamnă o asociere muzicală rememorând evenimentul estetic produs de audierea piesei Arcade de Aurel Stroe. Similară este în profunzime şi caracterizarea veacului romantic: „Învolburat şi plin de ameninţătoare umbre, asemenea unui castel bântuit de fantomele trecutului, se ridică în coasta timpului precum amintirea unei nopţi de valpurgii, înneguratul secol al XIX-lea.” În rest, apelare directă la interacţiune de parteneriat cu cititorul.
Uneori tezele şi antitezele propuse de autor suscită surprize, chiar alternative contrare apărute în zona unor paradigme care, precum F. de Saussure arăta, acţionează chiar în absenţa lor asupra noastră, implicit asupra textului cu care dialogăm. Reflexiile sale despre impresionism evidenţiază mai întâi că „impresionismul promovează filosofia clipei sau, mai bine spus, a clipelor. Fiecare moment aduce cu sine dulceaţa unei anumite stări”. Iar cu câteva rânduri mai jos, referindu-se la pictorul impresionist se afirmă că acesta „negând implicarea afectivă şi profunzimea psihologică, neagă de fapt însăşi natura umană şi refuză să creadă în perfectibilitatea morală a sufletului”. Noi ne aducem aminte în schimb de Monet care, la patul muribund al mult iubitei sale soţii, este în stare să realizeze nu mai puţin de opt crochiuri… Fapt care a stârnit indignarea acelora din jur. Or, bietul pictor nu a făcut altceva decât să promoveze adevărul ideii citate mai sus despre filosofia clipei păstrând prin desenele sale pentru veci ultimele clipe ale fiinţei partenere de viaţă. În virtutea acestui episod, acord însemnătate de mare valoare minunatului gen crochiu, gen în şi prin care excelează şi prezentul volum.
Autorul crochiurilor întrebuinţează cu predilecţie tratarea interferentă a valorilor estetice cu cele ale altor câmpuri socio-umane. Întâlnim îngemănarea edificatoare a valorilor estetice cu cele sacre, morale şi, nu în ultima instanţă, cele educative.
Investigaţiile educaţionale se caracterizează prin lupta împotriva kitsch-ului, în combaterea manelismului, care, similar oricărui succedaneu sau surogat, te satură doar cu iluzia frumosului autentic, ştirbind dramatic bunăcuviinţa şi gustul estetic, mai ales în vârsta fragedă şi uşor manipulabilă a tineretului. Aidoma unui semnal de alarmă se compară manelele de azi cu cele de ieri, în care ni se arată că „legătura cu fosta manea este extrem de firavă. Conţinutul erotic evoluează deseori către trivial şi obscen, inspiraţia nefiind capabilă să depăşească un anumit cadru tematic precum: banii, femeile, duşmanii, maşinile, fără să mai vorbim de inexistenţa rafinamentului poetic sau a cadrului stilistic. Acompaniamentul sumar a fost înlocuit de orchestrele mai mari, aşa-numitele tarafuri.” Iată şi efectul manelistic: „Majoritatea copiilor noştri au ca primă formă de educaţie muzicală maneaua. Repertoriul lor este extrem de divers şi au un talent remarcabil în a reda toate acele melisme caracteristice manelei.”
De multe ori analizele sale sunt relaţionale şi apar într-un mod teleghidat. Spre exemplu, reluarea muzicală a tristei iubiri dintre Francisca da Rimmini şi Paolo Malatesta povestită de Dante în celebrul cânt al V-lea din Inferno – amore, amore, amore – este urmărită nu numai la Franz Liszt în Simfonia Dante (1857), P.I.Ceaikovski în fantezia simfonică Francesca da Rimmini (1876), Serghei Rahmaninov în opera Francesca da Rimmini (1906), dar şi în metmorfoza lor tematică. „Subiectul transmigrează – scrie autorul – sub forma unor legende noi cum ar fi Pelléas şi Mélisande, fertilizând imaginaţia altor compozitori precum: Debussy, Schönberg, Sibelius”.
Una dintre temele îndrăgite reprezintă creaţia atitudinală a lui Beethoven. Căutarea perseverentă a răspunsului asupra întrebării Muss es sein? (Trebuie să fie?) de la începutul ultimei părţi din cvartetul op.135, se leagă organic cu reflexiile autorului asupra interiorităţii spirituale a compozitorului. Beethoven în conştiinţa sa filosofică „îşi dă seama că fiinţa lui ia naştere tocmai din această confruntare cu sentimentul îndoielii. Raţiunea lui admite paradoxul lui „te-am găsit, Doamne, ajută-mă să te caut.” Eliberat de constrângerile acestui motiv, fiinţa lui se lasă invadată de lumina credinţei care pune definitiv stăpânire pe cugetul lui”. Să adăugăm dictonul apodictic beethovenian, ceea ce l-a urmărit de la Testamentul din Heilligenstadt şi până la programatismul sacru al ultimelor cvartete: per aspera ad astra. Şi, tot de investigaţiile destinului beethovenian, se leagă şi profunda observaţie – drept corolar al confruntărilor de idei şi de sentimente al prezentului volum – juxtapunerea ultimelor capodopere, Simfonia a IX-a şi celebra Missa Solemnis. Ele, prin complementaritatea lor tonală – re minor versus Re major – simbolizează marea unire a fiinţei umane cu spiritualitea universului, aidoma forţelor feminine şi masculine din alegoria tainicului desen al sfericului oriental Jing-Jang. În concluzie, ele sunt lucrări monumentale care „prin viziunea pe care o propun asupra celor două genuri abordate, sunt marcate de ştergerea graniţelor dintre ele. Genul simfonic se revarsă în cel vocal precum cel vocal în simfonic. Aceeaşi barieră dintre sacru şi profan dispare întrucât sentimentul laic al înfrăţirii dintre oameni capătă proporţii eshatologice, la fel cum credinţa exprimată în relaţia cu Dumnezeu se întâlneşte cu natura umană marcată de experienţa îndoielii şi a păcatului”.
În speranţa că nu am diminuat prea mult curiozitatea cititorului cu intervenţiile noastre de mai sus, îl avertizăm în final că Domnia lui ţine în mână un volum de splendide crochiuri care prin puterea retorică a oximoronului – şi într-o picătură de apă poate fi prezentă marea – îi oferă o lectură pe cât de captivantă pentru citit pe atât de bogată pentru reflexie cu sensurile sale stratificate într-o polifonie şi polisemie care, cu siguranţă, vor procura experienţe estetice dintre cele mai promiţătoare.
Budapesta, 1 februarie 2011
Prof. Univ. Dr. Ştefan Angi