Papers by Gabriel Bulancea
International Multidisciplinary Scientific Conference on the Dialogue between Sciences & Arts, Religion & Education, Nov 24, 2021
This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution-No... more This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution-Noncommercial 4.0xUnported License, permitting all non-commercial use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work isproperly cited.
The study herein aims to present two mathematical models for analysing heptachordic diatonic mode... more The study herein aims to present two mathematical models for analysing heptachordic diatonic modes. We chose to approach the issue through a structuralist method, the first mathematical model being based on permuting some structures inside the octavian structures as this fact in itself allows a better visualisation of the characteristics of the modes; while the second model is based on juxtaposing tetrachords so that the final result is analogous to the one that is achieved if the first analytical model is applied.
Harmonic Foreshadows in J. S. Bach�s Creation
6th SWS International Scientific Conference on Arts and Humanities ISCAH 2019, Aug 20, 2019
The Apotheosis of the Spirit - Climaxes of the Mahlerian Symphonic Dramaturgy
Pro Edu. International Journal of Educational Sciences
Whether we are talking about opera music or symphonic music, each of these genres develops specif... more Whether we are talking about opera music or symphonic music, each of these genres develops specific dramaturgies and climaxes, closely dependent on the stage action in the first case, or programmatic intentions in the second case. Between these there can, of course, be influences, similarities, contrasts, etc. The present study proposes an analysis of the existing climaxes in the symphonic music of the Viennese composer Gustav Mahler (1860-1911), to distinguish a certain taxonomy or typology of them, but also to give a broader perspective on them. Mahler stands out due to the mastery with which he constructs his musical dramaturgies of symphonic essence. The postromanticism that is attributed to him is characterized by a fragmentation of the musical syntax, which stems from the composer's intentionality subordinated to the transmission of a great diversity of ideational meanings. But here we are not only talking about the diversity of ideational meanings, but also about their br...
Proceedings of the 11th WSEAS international …, 2010
The study herein aims to present two mathematical models for analysing heptachordic diatonic mode... more The study herein aims to present two mathematical models for analysing heptachordic diatonic modes. We chose to approach the issue through a structuralist method, the first mathematical model being based on permuting some structures inside the octavian structures as this fact in itself allows a better visualisation of the characteristics of the modes; while the second model is based on juxtaposing tetrachords so that the final result is analogous to the one that is achieved if the first analytical model is applied.
Procedia - Social and Behavioral Sciences, 2013
sets. Hence the necessity to analyse. and to extract the results from such an analysis. This may ... more sets. Hence the necessity to analyse. and to extract the results from such an analysis. This may prove also helpful in distinguishing the modal colours which Messiaen himself operated with when producing his opuses, more often than not inapproachable even to those with an expertise in the musical art who too superficially ascribed them an artificial character or accused them of transvestite serialism.
A Mathematical Model of Analysing Heptachordal Chromatic Modes
Classicism and Neo-Classicisms in the History of Music
International Multidisciplinary Scientific Conference on the Dialogue between Sciences & Arts, Religion & Education
In one of his articles, Octavian Paler draws attention in a metaphorical-mythologizing manner upo... more In one of his articles, Octavian Paler draws attention in a metaphorical-mythologizing manner upon one of the risks taken by those who chose tradition as their source of inspiration. The epigonic spirit, because this is what he refers to, cannot escape idolatrising tradition, phenomenon that happens within an alterity of the creative identity, within the pettiness of controlling the artistic means, within the infatuation of his own image which is placed under the protection of the great creative figures. The epigone masters in an embryonic form some techniques which, for various reasons, he cannot manipulate creatively. He is somehow suspended between two sensibilities, hence his failure. On the one hand, he is not aware of the risk of assuming past sensibilities, and on the other, he does not assume his contemporariness. Giving in to the temptation of looking too much into the past, the epigonic artist loses his identifying sensibility. “The mistake of neo-classicism, with its stat...
Harmonic Foreshadows in J. S. Bach�s Creation
6th SWS International Scientific Conference on Arts and Humanities ISCAH 2019
Author of twelve operas that he composed between 1884 and 1924, Giacomo Puccini (18581924) will t... more Author of twelve operas that he composed between 1884 and 1924, Giacomo Puccini (18581924) will transform the feminine characters into complex characters, into the most formidable agents of artistic emotion and generators of stage action. Whether we refer to Manon Lescaut (1893), Boema (1896), Tosca (1900), Madama Butterfly (1904), La fanciulla del West (1910), Suor Angelica (1918) or Turandot (1924), the woman is almost always presented as virtuous, sweet, loving the profound, pure-hearted, capable of accepting sufferance or the ultimate sacrifice. [2] The main themes are love and death, and they are present in most of his operas. All the other feelings are marginalised or subordinated to love. This is one of the reasons for which his operas are also called melodramas by the exegesis, Puccini being considered one of the continuators of the line initiated by Donizetti, Bellini and Massenet. The heroine is fragile, sentimental and sensual, young and innocent, the entire drama being b...
International Multidisciplinary Scientific Conference on the Dialogue between Sciences & Arts, Religion & Education, 2018
The appeal to the tonality from the first half of the 20 th century occurs in the cultural areas ... more The appeal to the tonality from the first half of the 20 th century occurs in the cultural areas where the contact with the tradition is tighter and there is no stress on the originality of the artistic expression, originality that in the Eastern European music tends to substitute the artistic through the underestimation or deconstruction of the already existing musical languages. On the contrary, the Russian musical culture is open to any formula that would enrich the sonorous universe, admitting in the area of the tonality systems certain sonorous organization specific to ethnic traditions or even more, European ones. In this way the tonality is not removed, nor is it only just surviving in this context. It undertakes mixtures, incisions, grafting, allusions, thus generating an ethos of a particular specificity.
Feminine Typologies in Wagners Operas
Stylistic Types in the History of Arts
Procedia - Social and Behavioral Sciences, 2014
5th International Multidisciplinary Scientific Conference on Social Science&Arts SGEM 2018, Conference Proceedings, Volume 5, Science and Arts, 2018
Articolul de față reprezintă continuarea cercetărilor inițiate într-un alt studiu publicat în 201... more Articolul de față reprezintă continuarea cercetărilor inițiate într-un alt studiu publicat în 2010, intitulat Mathematical models for analysing diatonic modes. Această cercetare o completează în mod firesc pe cealaltă, prin abordarea suplimentară a modurilor muzicale cromatice. Dintre cele două modele de analiză prezentate atunci va fi selectat doar unul singur, fiind vorba despre cel deal doilea. Primul model abordat în studiul anterior, nu-și dezvăluie aplicabilitatea în cazul modurilor cromatice. Al doilea model, care iniţial a fost aplicat numai tetracordurilor diatonice, va fi extins de astă dată tuturor celor nouă tertacorduri pe care le cunoaşte practica muzicală, 5 diatonice şi 4 cromatice. [1] Dacă vom considera cele nouă tetracorduri ca elemente ale unei mulțimi, se dezvăluie astfel specificul acestei metode de analiză, care constă în realizarea unor aranjamente a câte două din totalul celor nouă elemente ale mulțimii respective. [2] Și, întrucât studiul nostru are în vedere numai modurile cromatice, tetracordurile vor fi juxtapuse în aşa fel încât întotdeauna să existe cel puţin un tetracord cromatic. Vor rezulta astfel structuri muzicale de tip octaviant care juxtapun un tetracord cromatic cu unul diatonic sau, juxtapun chiar două tetracorduri cromatice. Juxtapunerea lor se realizează la interval de semiton (st), ton (T) şi secundă mărită (2+), în aşa fel încât să epuizăm totalul de posibilităţi pe care ni le oferă practica şi teoria muzicală. [3] La toate aceste rezultate vom adauga și acele situații în care juxtapunerea a două moduri diatonice prin secundă mărită configurează tot un mod muzical de tip cromatic.
ScienceDirect, Elsevier, Procedia - Social and Behavioral Sciences, vol. 137, 2014
Există în cadrul unor teorii asupra stilurilor, mai multe tipologii de clasificare care ar putea ... more Există în cadrul unor teorii asupra stilurilor, mai multe tipologii de clasificare care ar putea uşura o concepţie unitară şi de perspectivă asupra acestora, clasificări ce renunţă la statutul rigid al noţiunii de stil şi fluidizează semnificaţia acestuia. Acest articol se bazează pe idea că ființa umană se raportează la lumea înconjurătoare în trei feluri: prin simțuri, prin intelect și prin sensibilitate. Forma pe care o dă cunoașterii personale a lumii depinde de amestecul celor trei modalități de receptare a ei, voința fiind facultatea spirituală care dirijează omul preponderent către una dintre ele. De aici iau naștere cele trei atitudini personale de tip empirist, raționalist sau empatic, lucru care se reflectă și în artă.
Procedia - Social and Behavioral Sciences, Volume 93, 2013
Prezentul articol pleacă de la ideea enunțată de Anatol Vieru conform căreia urechea muzicală a o... more Prezentul articol pleacă de la ideea enunțată de Anatol Vieru conform căreia urechea muzicală a omului are un regim ansamblist, adică ea percepe modurile ca pe niște mulțimi. De aici nevoia de a analiza modurile lui Messiaen prin prisma operațiilor cunoscute din domeniul teoriei mulțimilor: incluziuni, intersecții, reuniuni, diferențe etc, și de a extrage consecințele care decurg din astfel de analize. Acest lucru poate ajuta de asemenea în ușurarea distingerii culorilor modale cu care operează însuși Messiaen la realizarea opusurilor sale, de cele mai multe ori inaccesibile chiar și celor inițiați în arta muzicală, care prea ușor le-au atribuit un caracter artificial sau le-au deconspirat sub forma unui serialism travestit.
Conference Proceedings, Book 6, Science and Arts, volume II, 2017
By the total work of art (gesamtkunstwerk) Wagner brings the myth back into focus by illud tempus... more By the total work of art (gesamtkunstwerk) Wagner brings the myth back into focus by illud tempus hoping that in doing so he will re-sacralise the present time and space. Within the framework of the myths he approaches, the present paper deals with the feminine characters whose role is decisive in the unfolding of the Wagnerian drama. Every female character fits a conventional typologies, the present study bringing into question more than twenty such characters. Far from proposing a rigid typology, this analysis of feminine typologies reveals the deeply ego of composer Richard Wagner, wasted in a variety of iconic figures. The unconscious personality of the creative subject becomes visible by enrolling heroines in a typological framework. Thus, similarities and differences between female characters reveals what escapes most superficial glances of the characters on the action isolated. Subsuming their cores that polarize and reorganized the lyric framework along retains a tragic balance by constantly projected a supernatural order, demiurgic, as an act of correction of the excesses or human error. Their stage appearance is accompanied by a series of auditory and visual innovations which will potentiate the aesthetic thrill, as Wagner believed that it is only by a liturgy of the senses that the work of art may reach its redeeming potential.
Conference Proceedings, Volume 5, Science and Arts, 2018
Articolul de față reprezintă continuarea cercetărilor inițiate într-un alt studiu publicat în 201... more Articolul de față reprezintă continuarea cercetărilor inițiate într-un alt studiu publicat în 2010, intitulat Mathematical models for analysing diatonic modes. Această cercetare o completează în mod firesc pe cealaltă, prin abordarea suplimentară a modurilor muzicale cromatice. Dintre cele două modele de analiză prezentate atunci va fi selectat doar unul singur, fiind vorba despre cel deal doilea. Primul model abordat în studiul anterior, nu-și dezvăluie aplicabilitatea în cazul modurilor cromatice. Al doilea model, care iniţial a fost aplicat numai tetracordurilor diatonice, va fi extins de astă dată tuturor celor nouă tertacorduri pe care le cunoaşte practica muzicală, 5 diatonice şi 4 cromatice. [1] Dacă vom considera cele nouă tetracorduri ca elemente ale unei mulțimi, se dezvăluie astfel specificul acestei metode de analiză, care constă în realizarea unor aranjamente a câte două din totalul celor nouă elemente ale mulțimii respective. [2] Și, întrucât studiul nostru are în vedere numai modurile cromatice, tetracordurile vor fi juxtapuse în aşa fel încât întotdeauna să existe cel puţin un tetracord cromatic. Vor rezulta astfel structuri muzicale de tip octaviant care juxtapun un tetracord cromatic cu unul diatonic sau, juxtapun chiar două tetracorduri cromatice. Juxtapunerea lor se realizează la interval de semiton (st), ton (T) şi secundă mărită (2+), în aşa fel încât să epuizăm totalul de posibilităţi pe care ni le oferă practica şi teoria muzicală. [3] La toate aceste rezultate vom adauga și acele situații în care juxtapunerea a două moduri diatonice prin secundă mărită configurează tot un mod muzical de tip cromatic.
Editura MediaMusica, Cluj-Napoca, 2008
Debussy demeure!, pentru a parafraza un titlu al lui Boulez privindu-l pe Stravinski! Este uimito... more Debussy demeure!, pentru a parafraza un titlu al lui Boulez privindu-l pe Stravinski! Este uimitor ce persistenţă are încă în reprezentările noastre Claude Debussy. Şi aceasta nu numai că i se potriveşte ca un etalon al perenităţii, al duratei neştirbite, pe care chiar şi numai simpla înşiruire, statistic privind lucrurile, a numelui Debussy în programele de concert sau în exegezele istoric-stilistice i-o asigură, ci şi pentru că el, Claude Debussy, desparte manifest secolul romantismului de modernitate, marcând prin muzica sa, dacă nu şi prin impresionismul acesteia, începuturile noului, căutat dincolo de orizonturile moştenite. În plus, pitorescul personajului încă predispune la comentarii (nu neapărat defavorabile) care fac, fără îndoială, din compozitorul francez un prototip al artistului independent ce va marca începutul modernităţii, ale avangardismului chiar. Deşi ştiute toate aceste date şi daturi ale lăsământului debussyst, este inutil a fi rememorate pentru a vedea unghiurile lor de abordare din partea acelora ce şi le apropie şi şi le apropriază. Ei pot fi intelectuali de varii formaţii şi, în primul rând muzicieni care au acces în diferite grade şi la gândirea abstractă. Cazul din urmă este prin excelenţă caracteristic lui Gabriel Bulancea, de formaţie ghitarist, practician al instrumentului şi angajat în predarea acestuia, dar care prin interesul faţă de subiectul ales şi, posedând pe deasupra mijloacele teoretice necesare, întreprinde o atrăgătoare incursiune exegetică în universul de gândire muzicală şi estetică a lui Claude Debussy.
Dând senzaţia de a se fi cantonat în cea mai comodă etichetare a operei debussyste ca aparţinând impresionismului, autorul debutează cu o incursiune destul de vastă în sfera artistică în care curentul impresionist a apărut, şi anume, acela al picturii. Consideraţii istorice, sociale, estetice, filosofice, chiar psihologice, se încrucişează în primul articol ca pentru a constitui fundalul primitor pentru o posibilă paralelă impresionistă în muzică. Dar lucrurile nu stau nici pe departe astfel, autorul neîncercând asemenea paralele, necăzând, aşadar, în propria-i capcană... El pune în discuţie de aceea apariţia în momentul respectiv a unui curent cel puţin contemporan – simbolismul – ale cărui trăsături caută să le identifice în literatură dar şi în artele plastice şi chiar în muzică. Tabloul acestor aderări şi pseudo-aderări ale artelor la cele două curente rămâne – pentru a ne păstra în atmosfera timpului – destul de flou pentru ca dezbaterea cu privire la aderarea totală a gândirii artistice debussyste faţă de una dintre orientări de aici să înceapă. Considerând pictura, poezia şi muzica arte ce „operează cu categorii estetice şi cu sisteme semiotice distincte”, autorul nu exclude unele analogii estetice (inclusiv analogiile spaţiu-timp) dintre arte fie ele şi neînrudite ontologic sau fenomenologic. Sub imboldul celor scrise de Lucian Blaga, autorul încearcă şi reuşeşte chiar o apropiere a gândirii debussyste de aceea a lui Henri Bergson, de intuiţionismul celui de-al doilea. Hotărâtoare în clarificarea, atât de larg dezbătută astăzi, a dilemei impresionism – nonimpresionism în opera debussystă este, finalmente, raportul dintre muzica impresionistă şi natură.
Autorul lucrării ne convinge – dincolo de imperativele gândirii estetice – de existenţa unei gândiri muzicale în sine, ce se aplică unei opere anume (lucrările de scenă, simfonice, dar şi studiile şi preludiile pentru pian) sau unui ansamblu de lucrări (cicluri) similare, vădind omogenitatea concepţiei tocmai tocmai pe aceste grupuri de lucrări, care rareori se repetă la alte grupuri. Antiromantic, pseudoimpresionist sau quasisimbolist, Debussy nu încearcă o direcţie stilistică dominantă ci, cel mult, o coerenţă a unor principii grupate pe anume genuri căci, graţie neconformismului său funciar el pare adesea neconform cu sine însuşi.
Operele mari beneficiază de popasuri analitice prelungite, precum Tristanul debussyst – opera Pelléas et Mélisande – sau Martiriul Sf. Sebastian, numit aici Parsifalul debussyst, cu ale sale trăsături panteiste. Leitmotivica, trăsăturile programatice ale operelor evocate, dar şi acelea ale altor genuri sunt peste tot discutate. Cele din urmă sunt totuşi caracteristice stilului său de poet-muzician (precum romanticii), căci descriptivismul lui se bazează pe sugestie, „pe tot ceea ce ar corespunde limbajului aluziv.”
Limbajul compozitorului francez este scrutat în varii ipostaze, fie ele pe un fond estetic generalizat, fie, mai ales, prin parcurgerea analitică a operei: timp muzical, tematism, armonie, funcţionalitate, culoare etc.
Într-o încleştare intelectuală continuă între idei consacrate (parţial acceptate) şi idei eretice, datorate unor autori naţionali şi străini (este suficient să amintim aici dilemele privind impresionismul lui Debussy), pendulând între orizontul estetic şi cel stilistic dar focalizând până la urmă viziunea asupra adevărului ultim – limbajul compozitorului -, autorul oferă astfel o panoramă seducătoare asupra celui ce a marcat trecerea spre modernitate. Seducătoare nu numai pentru cititorul avizat ci şi pentru cel doritor să se iniţieze! O socotesc de aceea o contribuţie importantă a muzicologiei româneşti, nu tocmai săracă pe această linie directă (Constantin Brăiloiu, Romeo Alexandrescu, Constantin Bugeanu, Adrain Raţiu, Laura Vasiliu) dar şi pe o linie de ricoşeu (Vasile Tomescu, Alfred Alessandrescu, Clemansa Firca) atunci când sunt puse în ecuaţie reflexele debussyste în compoziţia autohtonă.
prof. univ. dr. Gheorghe Firca
Uploads
Papers by Gabriel Bulancea
Dând senzaţia de a se fi cantonat în cea mai comodă etichetare a operei debussyste ca aparţinând impresionismului, autorul debutează cu o incursiune destul de vastă în sfera artistică în care curentul impresionist a apărut, şi anume, acela al picturii. Consideraţii istorice, sociale, estetice, filosofice, chiar psihologice, se încrucişează în primul articol ca pentru a constitui fundalul primitor pentru o posibilă paralelă impresionistă în muzică. Dar lucrurile nu stau nici pe departe astfel, autorul neîncercând asemenea paralele, necăzând, aşadar, în propria-i capcană... El pune în discuţie de aceea apariţia în momentul respectiv a unui curent cel puţin contemporan – simbolismul – ale cărui trăsături caută să le identifice în literatură dar şi în artele plastice şi chiar în muzică. Tabloul acestor aderări şi pseudo-aderări ale artelor la cele două curente rămâne – pentru a ne păstra în atmosfera timpului – destul de flou pentru ca dezbaterea cu privire la aderarea totală a gândirii artistice debussyste faţă de una dintre orientări de aici să înceapă. Considerând pictura, poezia şi muzica arte ce „operează cu categorii estetice şi cu sisteme semiotice distincte”, autorul nu exclude unele analogii estetice (inclusiv analogiile spaţiu-timp) dintre arte fie ele şi neînrudite ontologic sau fenomenologic. Sub imboldul celor scrise de Lucian Blaga, autorul încearcă şi reuşeşte chiar o apropiere a gândirii debussyste de aceea a lui Henri Bergson, de intuiţionismul celui de-al doilea. Hotărâtoare în clarificarea, atât de larg dezbătută astăzi, a dilemei impresionism – nonimpresionism în opera debussystă este, finalmente, raportul dintre muzica impresionistă şi natură.
Autorul lucrării ne convinge – dincolo de imperativele gândirii estetice – de existenţa unei gândiri muzicale în sine, ce se aplică unei opere anume (lucrările de scenă, simfonice, dar şi studiile şi preludiile pentru pian) sau unui ansamblu de lucrări (cicluri) similare, vădind omogenitatea concepţiei tocmai tocmai pe aceste grupuri de lucrări, care rareori se repetă la alte grupuri. Antiromantic, pseudoimpresionist sau quasisimbolist, Debussy nu încearcă o direcţie stilistică dominantă ci, cel mult, o coerenţă a unor principii grupate pe anume genuri căci, graţie neconformismului său funciar el pare adesea neconform cu sine însuşi.
Operele mari beneficiază de popasuri analitice prelungite, precum Tristanul debussyst – opera Pelléas et Mélisande – sau Martiriul Sf. Sebastian, numit aici Parsifalul debussyst, cu ale sale trăsături panteiste. Leitmotivica, trăsăturile programatice ale operelor evocate, dar şi acelea ale altor genuri sunt peste tot discutate. Cele din urmă sunt totuşi caracteristice stilului său de poet-muzician (precum romanticii), căci descriptivismul lui se bazează pe sugestie, „pe tot ceea ce ar corespunde limbajului aluziv.”
Limbajul compozitorului francez este scrutat în varii ipostaze, fie ele pe un fond estetic generalizat, fie, mai ales, prin parcurgerea analitică a operei: timp muzical, tematism, armonie, funcţionalitate, culoare etc.
Într-o încleştare intelectuală continuă între idei consacrate (parţial acceptate) şi idei eretice, datorate unor autori naţionali şi străini (este suficient să amintim aici dilemele privind impresionismul lui Debussy), pendulând între orizontul estetic şi cel stilistic dar focalizând până la urmă viziunea asupra adevărului ultim – limbajul compozitorului -, autorul oferă astfel o panoramă seducătoare asupra celui ce a marcat trecerea spre modernitate. Seducătoare nu numai pentru cititorul avizat ci şi pentru cel doritor să se iniţieze! O socotesc de aceea o contribuţie importantă a muzicologiei româneşti, nu tocmai săracă pe această linie directă (Constantin Brăiloiu, Romeo Alexandrescu, Constantin Bugeanu, Adrain Raţiu, Laura Vasiliu) dar şi pe o linie de ricoşeu (Vasile Tomescu, Alfred Alessandrescu, Clemansa Firca) atunci când sunt puse în ecuaţie reflexele debussyste în compoziţia autohtonă.
prof. univ. dr. Gheorghe Firca