Literary circle

Overview of Antifantasy project which explores fantasy literature through a lens that subverts existing genre conventions, using metafiction and irony to critique romanticized tropes. Its philosophical framework as a speculative cosmology and its traditional precursors are argued, together with its expected criticism on the present academic organization in its way of administration.

In his collections of letters and poems, Sidonius often mentions the circulation of his writings, usually by himself, meaning that his works, like those of his friends, were self-published.  Sidonius did not provide each of his friends with a full-blown copy of his volumes of poems or letters. Generally, single copies of one or more books of letters would be passed from one reader to another, and, by a process of ‘chain publication’, recipients were expected to make their own copies if they chose to

This article investigates the construction of cultural masculinity in the memoirs concerned with the Junimea literary society, founded in 1863 in Iași, especially in writings by Iacob Negruzzi, George Panu, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Nicolae Gane and C. Săteanu. Conforming to the norms of its time, Junimea was a literary society made exclusively of men of letters, either poets, prose writers, critics, historians, philologists, ethnologists, sometimes men of (exact) science. The memoirs left behind are written by former members of the society, which they remember fondly, and function as instruments of mythicisation of the (early stages of the) group, while at the same time endeavoring to "authenticate" their account with little-known anecdotes pertaining to the private peculiarities of the former colleagues. By revisiting the memoirs of the Junimea group from a perspective that includes the gender operator, the article will survey how cultural masculinity is retrospectively constructed through self-celebration, anecdote, irony, licentiousness, conviviality.

The article reviews the history of Pushkin's participation in the activities of the Free Society of Lovers of Russian Literature, one of the most significant literary and social institutions of the 1810s and the first half of the 1820s. The author reconstructs in detail the cases when Pushkin's texts were presented at the meetings of the Free Society in 1819-23 using the materials of the Society's archive, including unpublished documents. She also introduces previously unknown information about the presentation of the Lycée cycle of "Tableaux"-"The Faun and the Shepherdess" ("Favn i Pastushka") in 1820 and identifies which of Pushkin's poems was read at the Free Society's May 1823 public meeting under the title "Farewell" ("Proshchanie"). This newly discovered information allows us to revisit the question of why, despite his participation in the Society, Pushkin was never inducted as a member. The answer offered here proceeds from analysis of both Pushkin's literary strategy 1819-25 and the Free Society's institutional principles: the poet did not fit into the organizational structure of the Free Society, and his literary strategy at the time eschewed legitimization from any literary society, salon or circle.

Drawing partially on Ovid S. Crohmălniceanu’s suggestion that the interwar Romanian novel depicts mental illness, this paper aims to analyze the representations of such psychological ailments in Hortensia Papadat-Bengescu’s A Concert of Music by Bach. However, the thesis that I put forward is that the novel is more than a mere inventory of disabled characters, as this difference is charged with ideological meaning, which is revealed when the reader takes into account the metaphors of disability that abound in the novel. In several cases, the character’s difference is doubled by a theriomorphic figure, associating thus mental illness with monstrosity, animality, savagery, and angelism. As a result, the aforementioned characters are represented as alterity, as humas that have lost their human characteristics.

Nimeni n-a fost trecut cu vederea, toți ne-am zeflemisit reciproc" 1. De râs se râde în orice societate literară 2. Acest lucru nu înseamnă în mod necesar și că în toate societățile literare se face uz de anecdote, glume sau bancuri. E posibil ca râsul să se producă fără nicio legătură cu comicul. El poate veni din simpla plăcere de a fi împreună. O stare de voioșie și bună dispoziție e încurajată în grupările literare, în felul în care e încurajată de orice formă de sociabilitate: pentru că asigură, în modul cel mai simplu, liantul social. Nu poți râde cu o persoană pe care nu o placi, deci dacă apuci să râzi cu cineva, acela va sfârși prin a-ți deveni simpatic. Acest râs convivial, lipsit de comic e, crede David Le Breton, într-o recentă abordare din unghi antropologic a râsului 3 , o formă de "râs bun". Antropologul francez ține să distingă acest umor de solidaritate de un altul, zeflemisitor și sarcastic, pe care îl numește "râs rău", fiindcă e orientat "împotriva" cuiva: a persoanei pe care o vizează sau, în unele cazuri, chiar a celei care îl produce. E un râs "unii de alții", "râs pe socoteala cuiva" sau pe "socoteala noastră proprie": un râs bazat pe șaradă, bășcălie, luare în răspăr sau chiar răutate. Dacă în majoritatea grupărilor literare-și nu doar a celor românești-acest "râs rău" există, alături de multe alte forme ale "râsului bun", ca un simplu mod de a fi sarcastic în raport cu cei pe care comunitatea îi exclude la un moment dat, ori în raport cu cei din afară 4 , ceea ce distinge între aceste comunități literare Junimea maioresciană e faptul că aici "râsul rău" devine exclusiv-și depășește cu mult, și prin amploare, și prin diversitate, dimensiunile unui simplu element de ambianță. A fost chiar lucrul care i-a atras societății, din partea detractorilor, eticheta de "societate de oameni imorali", iar membrilor săi acuza unei "imoralități consimțite" 5. Formula acestui umor care disciplinează, educă și pedepsește a ajuns la Junimea printr-o tradiție de secol XIX: era o moștenire de la pașoptiști. Ca și proza și comedia de moravuri, în loc să fie orientat, hedonist, spre simpla plăcere, un asemenea râs angaja o critică a societății contemporane. Era o formă de umor critic, considerată încă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la fel ca la 1848, necesară pentru dezvoltarea societății românești-și deci legitimă, în pofida imoralității sale. Spre deosebire de pașoptiști, la Junimea a existat însă, de la început, și o vinovăție asociată acestui râs. El era,

Ceea ce ne propunem e o analiză a modurilor în care e organizată lectura cu voce tare în trei dintre cele mai importante comunități de tip cenaclu din spațiul românesc : Junimea, Sburătorul și Cercul literar de la Sibiu. E vorba de un subiect încă de mare noutate și în spațiul occidental, și deloc discutat până acum pe exemplele pe care le oferă literatura română. O asemenea abordare a vieții de cenaclu conduce, pe de o parte, la ideea că fiecare comunitate literară își generează propriul ritual de lectură, și că acesta nu e transmisibil, și prin urmare nici repetabil. Pe de altă parte, ea se dovedește a fi un instrument de lucru capabil să reveleze felul în care literatura produsă în cenaclu se hrănește ea însăși din particularitățile acestor puneri în scenă, mizând, la rândul său, pe mecanisme de dramatizare.