În cadrul sistemului ştiinţelor sociale, un loc important este deţinut de ştiinţele juridice datorită faptului că acestea studiază fenomenele politico-juridice ale societăţii. Dreptul Constituţional constituie o ramură fundamentală a...
moreÎn cadrul sistemului ştiinţelor sociale, un loc important este deţinut de ştiinţele juridice datorită faptului că acestea studiază fenomenele politico-juridice ale societăţii. Dreptul Constituţional constituie o ramură fundamentală a Dreptului alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice, cuprinse prioritar în Constituţie, prin care se reglementează raporturile sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, asigurându-se înfăptuirea puterii suverane a poporului. Ştiinţa Dreptului Constituţional are ca obiect de studiu organizarea societăţii în stat, raporturile din domeniul instituirii şi exercitării puterii politice. Ştiinţa Dreptului Constituţional este studiată de disciplina ştiinţifică academică denumită "Drept Constituţional şi instituţii politice". În paginile care urmează am analizat "momentele" apreciate ca fiind de importanţă deosebită, din punctul nostru de vedere, cu privire la organizarea politică şi juridică a teritoriilor care alcătuiesc, în contemporaneitate, statul naţional unitar român. Pentru realizarea demersului nostru am utilizat şi doctrina aparţinând altor ramuri ale ştiinţelor juridice, cum ar fi Ştiinţa Dreptului Administrativ şi elemente de administraţie publică. O importanţă capitală în fundamentarea întregii lucrări a avut-o recurgerea la tezaurul de cunoştinţe înmagazinat de două ştiinţe juridice istorice: Dreptul Roman şi Istoria Dreptului Românesc. Pentru realizarea coeziunii dintre capitolele lucrării şi subdiviziunile acestora (secţiuni; paragrafe) am urmărit, în mod activ, evoluţia Istoriei politice a Statului Român şi totodată raporturile entităţilor etatice de pe teritoriul actual al ţării Cucerirea Daciei de către romani În urma incursiunilor dacilor la sud de Dunăre, ca de altfel şi ale romanilor în nordul fluviului, cele două armate se înfruntă la Tapae (anul 88 e.n.). În urma bătăliei se încheie o pace prin care regele dac Decebal se recunoaşte rege clientelar al Imperiului Roman primind în schimb de la Imperiu ajutor tehnic şi subsidii. Imperatorul roman Marcus Ulpius Traianus a purtat două războaie pe teritoriul Daciei. Primul război daco-roman s-a desfăşurat în perioada 25 mai 101 e.n. până în toamna anului 102 e.n. şi a avut drept consecinţă anularea stipulaţiilor păcii încheiate de imperatorul Diocleţian. Prizonierii, dezertorii şi tehnicienii sunt restituiţi autorităţilor romane de către regele dac. O parte din statul dacrespectiv zona subcarpaticăa fost anexată de Imperiu şi repartizată celor două provincii romane sud-dunărene: Moesia Superior şi Moesia Inferior iar o garnizoană militară romană a fost mutată pe teritoriul Daciei. Ca urmare a celei de-a doua conflagraţii daco-romane (primăvara anului 105 e.n. -vara anului 106 e.n.) regele dac, Decebal, s-a sinucis şi a fost creată provincia imperială Dacia, condusă de un guvernator delegat de imperator (legatus Augusti pro praetore). Dacia înglobată în cadrul Imperiului cuprindea: aproape întreaga Transilvanie, Banatul şi vestul Olteniei. Provincia era apărată iniţial, în răsărit, de limesul Alutanus (Izlaz, jud. Teleorman -Boiţa, jud. Sibiu); ulterior prin prelungirea sa cu limesul Transalutanus (Dunăre-Roşiori de Vede-Piteşti -Câmpulung Muscel -Carpaţi). Sub autoritatea guvernatorului provinciei Moesia Inferior au fost plasate: estul Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei. Imperatorul Marcus Ulpius Traianus îşi ia titlul de "DACICUS" şi inaugurează la Roma, în amintirea crâncenelor Provincia a fost condusă în timpul imperatorului Marcus Ulpius Traianus de un guvernator denumit legatus Augusti propaetore. Aşa fiind, porţiunea din statul dac cucerit şi anexat Imperiului Roman a format iniţial o singură provincie. După moartea violentă a guvernatorului roman C. Iulius Quadratos Bassus imperatorul Hadrian a numit un guvernator cu puteri depline şi extraordinare în persoana lui Q. Marcius Turbo. Sub guvernarea acestuia Dacia a fost împărţită în două provincii (anul 120 e.n.) pentru a se preveni o eventuală răscoală. Astfel au fost create două entităţi: Transilvania şi nordul Banatului au format Dacia Superior iar Oltenia, sud-estul Transilvaniei şi zona de sud-est a Banatului au fost incluse în provincia Dacia Inferior. Izvoarele arheologice şi inscripţiile descoperite atestă faptul că după răscoala din 119 e.n. -120 e.n. o parte din pătura bogată a populaţiei autohtone s-a înţeles cu autorităţile romane. Răscoala produsă în anii 157 e.n. -158 e.n. determină pe imperatorul Antoninus Pius ca în anul 158 e.n. să reorganizeze Dacia în trei provincii, astfel: * Dacia Malvensis, care includea Oltenia şi vestul Munteniei; cu capitala la Malva; * Dacia Apulensis, care cuprindea partea de sud a Transilvaniei şi o parte din Banat; cu capitala la Apulum; * Dacia Porolissensis în care au fost incluse teritorii din nordul Transilvaniei de astăzi; cu reşedinţa la Porolissum. Organele de conducere ale provinciei Dacia romană. Dacia fiind aşezată geografic la extremitatea Imperiului Roman a constituit o provincie imperială, subordonată direct imperatorului, acesta exercitându-şi atribuţiile prin delegaţi. În Dacia, delegatul imperatorului avea titlul de legatus Augusti cetăţenii romani, dintre cetăţenii romani şi peregrini precum şi raporturile dintre peregrini. Guvernatorul avea aptitudinea de a judeca în materie penală şi de a dispune executarea sentinţelor, inclusiv a celor care prevedeau pedeapsa cu moartea (Jus gladii). Cetăţenii romani din Dacia nu se aflau sub autoritatea guvernatorului cât priveşte infracţiunile pedepsite cu moartea. Aşa fiind, cetăţenii romani aveau dreptul de a solicita să fie judecaţi la Roma (provocatio ad populum). După Constituţia imperatorului Caracalla din anul 212 e.n., când dreptul la cetăţenia romană a fost recunoscut tuturor locuitorilor Imperiului Roman (cu excepţia peregrinilor dediticii), senatorii oraşelor (decurionii) aveau dreptul de a fi judecaţi la Roma. Funcţiona pe lângă guvernatorul Daciei, fiind consultat în chestiunile deosebite intervenite în conducerea provinciei. Concilium provinciae (denumit mai târziu Concilium trium Daciarum) era prezidat de către preotul provinciei Dacia (flamen provinciae, sacerdos provinciae sau coronatus trium Daciarum). Consiliul provinciei includea delegaţii unităţilor administrative din Dacia (civitates). Atribuţia fundamentală a acestui consiliu consta în organizarea şi supravegherea permanentă a cultului imperial. Cultul imperial, fiind o practică de ordin religios, acea scopul de a determina locuitorii provinciei să adopte o poziţie de ataşament în raport cu persoana imperatorului roman, acesta din urmă reprezentând un simbol al unităţii Imperiului Roman. Civitates (unităţile teritorial -administrative) prin trimiterea delegaţiilor îşi asumau şi obligaţia unor contribuţii financiare necesare pentru întreţinerea cultului imperial. * * * Din cele trei organe centrale de conducere a provinciei Dacia doar guvernatorul provinciei concentra puterea de stat, Consiliul Consultativ şi respectiv Consiliul Provinciei aveau atribuţii restrânse, majoritatea de ordin consultativ (facultative). În provincia Dacia existau şi organe de conducere la nivel local. Cum am mai amintit, teritoriul dac încorporat Imperiului a fost împărţit în unităţi administrativ-teritoriale denumite CIVITATES. Aceste unităţi includ atât teritorii urbane cât şi teritorii rurale, după cum centrul administrativ al regiunii se află într-un oraş sau într-un sat. I). Unităţi administrativ -teritoriale urbane. Coloniile şi municipiile erau oraşe care constituiau reşedinţele teritoriilor urbane. Coloniileerau oraşe cu populaţie formată din cetăţeni romani sau din latini, care beneficiau de quasi -totalitatea drepturilor conferite cetăţenilor romani, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole. În provincia Dacia primele colonii au fost: Ulpia Traiana (Sarmizegetusa); Apulum (Alba -Iulia); Napoca (Cluj); Potaissa (Turda) şi Dierna. Cu timpul şi alte oraşe au dobândit statutul de colonie: Drobeta (Turnu -Severin); Romula etc. Teritoriile atribuite coloniilor dobândeau condiţia "jure italico" fiind scutite de plata impozitelor către stat. Municipiile -constituiau centre urbane în care majoritatea populaţiei era formată din autohtoni, existând în Magistraţii oraşelor nu aveau imperium. În colonii, adunările decurionilor erau conduse de către duumviri. Conducerea supremă a coloniilor era încredinţată celor doi magistraţi denumiţi duumviri. Atribuţiile acestora erau limitate şi se circumscriau la controlul gestiunii financiare şi la administrarea generală a oraşului. Din punct de vedere jurisdicţional judecau procese civile (pretenţii având cuantum relativ redus) şi luau măsuri privind detenţia în procesele penale. Existau şi alte categorii de magistraţi în teritoriile urbane, respectiv edilii şi chestorii. Edilii (duumviri aediles) -câte doi supravegheau lucrările edilitare şi asigurau buna funcţionare a pieţelor. De asemenea, edilii aveau dreptul de a soluţiona litigii civile (până la valoare de 1000 de sesterţi). Chestorii (quaestores)aveau în atribuţii controlul fondurilor băneşti a coloniei sau a municipiului. Curatorii -nu constituiau o categorie de magistraţi propriu-zişi. Erau desemnaţi de imperator pentru a verifica gestiunea finanţelor oraşului. În această categorie includem aşezările rurale cu regiunea adiacentă. Satele mari erau denumite vici iar satele mici (cătunele) erau denumite pagi. Terenul dependent de aceste aşezări era denumit territorium. Unele sate s-au dezvoltat devenind comune urbane precum: Porolissum, Rotaissa, Ampium sau Tibiscum. Altele au rămas în continuare centre rurale ajungând să deţină o importanţă economică pregnantă (ex: Cumidava, Sucidava, Micia, ş.a.). După cucerirea romană Dreptul în provincia Dacia s-a manifestat atât sub forma dreptului scris cât şi sub forma cutumei (obiceiului juridic). Evident că după cucerire romanii au introdus în provincie normele dreptului roman (Jus Civile). Locuitorilor Daciei le erau acordate...